Specii utile pentru modul tradițional de trai al oamenilor a oferit nu numai fauna, ci și flora, numeroase plante spontane fiind întrebuințate în alimentație, la vopsit, în medicina populară etc. Din fondul originar al limbii române provin nu numai denumirile majorității plantelor cultivate, ci și ale multor specii spontane.
Din limba geto-dacilor s-au moștenit termeni etnobotanici importanți ca: brad, brândușă, brusture, curpen, mazăre, spânz, copac, ghimpe, mugure, păstaie, sâmbure și strugure.
O seamă de plante utile au denumiri de origine greacă, dintre care menționăm: murul, smeura, cicoarea, cintaura, ciumăfaia, păpădia, busuiocul, mătrăguna etc.
Mai numeroase sunt plantele având denumiri de origine latină, începând cu copacii și arbuștii pădurilor: alunul, arțarul, cornul, carpenul, fagul, frasinul, pinul, plopul, salcia, socul, teiul, zada, etc. Din acest fond de termeni fac parte principalele plante medicinale ca: gințura, minta, patlagina, salvia, sunătoarea, urzica etc.
De aceea, pe drept cuvânt se spune că botanica populară s-a născut odată cu poporul, care a moștenit de la strămoșii săi nu numai denumirile speciilor mai importante, ci, desigur, și o parte din bogatele cunoștințe și credințe asupra întrebuințărilor lor.
La principalele specii oamenii au intuit proprietățile lor curative din timpuri preistorice și le-au transmis din generație în generație, așa cum s-au păstrat și cele în legătură cu cultivarea cerealelor, plantelor textile și oleaginoase, pomilor fructiferi, viței de vie etc.
Culesul din natură a speciilor spontane utile a constituit, până nu demult, o ocupație secundară, deoarece aceste plante întregeau sărăcăcioasele resurse alimentare, ofereau, prin marea diversitate a principiilor active ce le conțineau, leacurile de bază în medicina populară și coloranții naturali cu care s-au înfrumusețat, la un înalt nivel artistic, textilele de casă și principalele piese de îmbrăcăminte. De asemenea ele au furnizat oamenilor alte variate materii prime, produse etc. Vom menționa întrebuințările lor mai importante.
Plantele alimentare spontane. O seamă de plante comune au constituit un important supliment de hrană pentru populația sătească. Mai căutate au fost cele care suplineau, prin dezvoltarea timpurie și prin conținutul lor în vitamine, insuficiența și valoarea nutritivă scăzută a resurselor alimentare din primăvară, până la dezvoltarea celor cultivate. Dintre acestea, importante au fost urzica (Urtica dioica L.), loboda (Atriplex hortensis L.), sălățica (Ranunculus ficaria L.) măcrișul (Rumex acetosa L.), ștevia (Rumex patientia L.), purul (Allium vienale L.), etc.
Foarte căutate erau nu numai aceste plante, din care se preparau diferite mâncăruri, ci și cele care se consumau crude, începând cu bulbii sau rizomii bogați în amidon de baraboi (Chaerophyllum bulbosum L.), fereguță (Polypodium vulgare L.) napi porcești (Helianthus tubercsus) și contiuând cu frunzele acrișoare de măcrișul-iepurelui (Oxalis acetosella), drăcilă (Berberis vulgaris) apoi cu lăstarii cruzi de măcriș, brăbin sau racameți (Bunias orientalis), urechea porcului (Salvia austriaca Jacq.).
Odată cu dezvoltarea culturilor se restrângea și numărul plantelor spontane folosite în alimentație, fără a înceta însă culesul lor ca hrană suplimentară. Foarte căutați au fost bureții, începând din primăvară până toamna: bureții de spin (Tricholoma georgii ), bureții de prun (Cliptopilus prunulus Quel.) apoi bureții de rouă (Coprinus micaceus Fr.), ciuperca de câmp (Psaliota campestris Quel.), mânătărcile (Boletus edulis Fr. ex. Bull.), bureții iuți (Lactarius piperatus Fr.), râșcovii (Lactarius deliciosus Fr.) sbârciogul (Morchella esculenta Pers.), gălbiorii (Cantharellus cibarius Fr.) bureții de mesteacăn (Cortinarius cinnamomeus Fr.) etc.
Copiii îi învățau de mici, însoțindu-și părinții la culesul lor; apoi erau trimiși singuri după ei, mai ales în zilele de post. Unii bureți se foloseau cruzi, alții se puneau pe jeratic și se găteau, iar atunci când se culegeau în cantități mai mari, o parte se uscau, iar altă parte se murau pentru iarnă. Cimbrișorul de câmp (Thymus serpyllum), a fost un condiment apreciat în multe zone, ca și chimenul (Charum carvi), folosit în mod curent în alimentație în multe zone.
Mult așteptată era coacerea succesivă a fructelor comestibile atât în zonele joase, cât și în cele muntoase, unde natura era mai darnică în această privință. Seria lor începea cu fragii de câmp (Fragaria viridis Duch.) fragii de pădure (Fragaria vesca), se continuă cu zmeura (Rubus idaeus) și murele (Rubus caesius), cu afinele și merișoarele (Vaccinium myrtillus L. și V. vitis-idaea L.) și coacăzele sau agrișele (Ribes grossularia L.). Alunele au fost peste tot bucuria copiilor.
S-au consumat fructele cu gust dulceag ale păducelului (Crataegus monogyna Jacq.) și cele acrișoare ale porumbarului (Prunus spinosa L.) numai după ce cădea bruma, când se mai îmbunau. Acestora li se adăugau fructele pomilor pădureți (cireși, meri, peri), mai numeroși în trecut, deoarece erau ocrotiți prin grădini, fânețe, margini de pădure, suplinind adeseori lipsa celor cultivați. Merele și perele pădureților au fost întrebuințate pentru prepararea cidrului și a oțetului, nelipsit în trecut din gospodării, iar cireșele, acolo unde erau în cantități mai mari, se foloseau pentru prepararea țuicii. Renumită era țuica preparată în satele din bazinul superior al Crișului Alb, foarte solicitată și prețuită la „târgul de fete“ de pe Muntele Găina.